Tactici de lupta in Evul Mediu

Tacticile de lupte medievale au evoluat lent, de la ciocnirile unor trupe slab organizate la luptele in care s-au folosit tactici, manevre si strategii. O parte a acestei evolutii a fost ca raspuns la aparitia si dezvoltarea diferitelor tipuri de soldati si arme, si de modul in care soldatii au reusit sa invete cum sa foloseasca noile arme aparute. In Evul Mediu timpuriu armatele erau formate din infanterie. O data cu cresterea importantei cavaleriei cele mai bune armate erau formate din cavaleri, infanteria avand de acum rolul de sustinere a cavaleriei si de a realiza asediile fortificatiilor. In lupta, infanteria era expusa riscurilor si de obicei se prefera sa se angajeze in lupta cu inamicul corp la corp. Acest lucru a fost posibil in timpul in care armatele era alcatuite din tarani slab instruiti si organizati. Arcasii erau folositi cu succes in asedii, dar pe campul de lupta erau foarte vulnerabili.

Dupa anul 1400 s-au realizat progrese in disciplinarea cavalerilor si constientizarea soldatilor de a lupta in echipa. In armata engleza, cavalerii vor trebui sa recunoasca valoarea arcasilor dupa ce acestia si-au demonstrat eficienta in atatea batalii. Disciplina s-a imbunatatit din momentul in care cavalerii erau platiti cu salarii si nu mai luptau doar pentru onoare si glorie. Mercenarii italieni erau bine cunoscuti si apreciati in campaniile lungi. Pana in acel moment armantele erau recrutate din randul taranilor si se puteau destrama foarte usor. In timp, armatele feudale care cautau glorie s-au transformat in armate de mercenari profesionisti, mai mult interesate sa traiasca si sa cheltuie castigurile realizate in urma bataliilor.

Cavaleria era impartita in trei grupe sau diviziuni ce urmau sa fie trimise in lupta consecutiv. Prima grupa avea rolul de a sparge sau a perturba defensiva inamicului, usurand misiunea celorlalte doua valuri ce trebuiau sa sparga defensiva inamica. O data sparta defensiva inamicului, putea avea loc uciderea sau capturarea inamicilor. In practica, cavalerii au urmat propriile planuri in detrimentul comenzilor oricarui comandant de osti. Cavalerii erau interesati in primul rand de onoare si glorie, ce putea sa le permita ocuparea unor pozitii de prim rang in cavalerie. Victoria pe canmpul de lupta era o preocupare secundara, primeaza intotdeauna gloria personala. Pe campul de lupta cavalerii au fost acuzati ca porneau in sarje imediat ce identificau inamicul, netinand cont de niciun plan tactic. Comandantii de armate au incercat sa tina in frau cavaleria pe campul de lupta ca o modalitate de a-i controla mai bine. Acest lucru se putea realiza cu armatele mai mici care aveau sanse mici de reusita in cazul unor sarje. Infranarea cavaleriei a intarit moralul si a crescut importanta infanteriei. Astfel, cavalerii si alte trupe auxiliare au luptat cu mai mult succes din spatele unor lucrari defensive cu rolul de a tine piept sarjelor cavaleriei inamice.

Un exemplu de comportament nedisciplinat al cavaleriei a fost in batalia de la Crecy, din anul 1346. Armata franceza depasea cu mult efectivele engleze (4:1) avand mai multe efective de cavalerie grea. Englezii erau impartiti in trei grupe de arcasi protejati de efective auxiliare intre care erau intercalate doua grupuri de cavaleri, iar un al treilea grup de cavaleri englezi erau pastrati de rezerva. Arbaletierii genovezi, mercenari in armata franceza au fost trimisi de regele francez ca sa atace de la distanta cavaleria engleza, in timp ce incerca sa-si organizeze cele trei grupuri de cavalerie grea. Genovezii s-au udat si au devenit ineficienti pe campul de lupta. Cavalerii francezi au ignorat incercarile regelui de a-i organiza si de indata ce i-au vazut pe englezi au pornit in sarje. Scapand situatia de sub control, regele francez a ordonat cavaleriei sa atace, nemaiavand rabdare sa se replieze arbaletierii genovezi, acestia sunt calcati in picioare de propria cavalerie. Cu toate ca lupta a durat toata ziua, englezii au reusit sa-i invinga pe francezi. Infrangerea francezilor s-a datorat in totalitate indisciplinei cavaleriei.

Pana la sfarsitul Evului Mediu, cavaleria grea a fost redusa la o valoare egala pe campul de lupta cu infanteria si armele de asediu si de foc. In timp regulile s-au schimbat. Defensivele s-au imbunatatit prin realizarea de transee, capcane pentru cai si ziduri/scuturi de sulite pentru a fi protejate impotriva sarjelor de cavalerie grea. Sarjele cavaleriei grele impotriva maselor compacte de arcasi, sulitasi si tunari lasau in urma numai o gramada de cadavre de cai si oameni. Totusi, sarjele cavaleriei erau inca posibile cand inamicul ataca sau se retragea in dezordine din spatele lucrarilor defensive.

In timpul Evului Mediu, trupele de atac de la distanta erau formate din arcasi ce utilizau diferite tipuri de arc. La inceput erau inarmati cu arc scurt, apoi cu arbaleta si in final cu arcuri lungi. Arcasii aveau avantajul de a ucide si provoca rani de la distanta fara a se implica in lupta corp la corp. Valoarea acestor trupe a fost bine cunoscuta din antichitate dar acest lucru s-a pierdut in Evul Mediu timpuriu si codul onoarei cerea o lupta corp la corp cu un inamic demn. Uciderea de la distanta cu sageti era dezonoranta pentru cavaleri, astfel clasa conducatoare nu a investit in dezvoltarea acestor grupuri de arcasi. In timp, arcasii si-au demonstrat eficienta pe campul de lupta si in asedii, rezulta ca multe armate i-au recrutat. Victoria decisiva a lui William la Hastings in anul 1066 se datoreaza in mare masura arcasilor desi cavaleria este creditata cu victoria. Anglo-saxonii erau pozitionati pe panta unui deal bine aparati de lucrari defensive astfel incat cavaleria normanda nu a putut strapunge defensiva anglo-saxona. Lupta era indecisa, o parte a cavaleriei anglo-saxone a sarjat cu intentia de a distruge grupul de arcasi normanzi. De fiecare data cand anglo-saxonii paraseau lucrarile defensive erau doborati cu usurinta de arcasii normanzi. O lovitura norocoasa a lovit mortal pe regele anglo-saxon Harold si batalia s-a incheiat imediat dupa acest incident.

Arcasii pedestrii au luptat in formatii de sute sau chiar mii de soldati. Atunci cand se aflau la 100 de metri de inamic, atat arbaletierii cat si arcasii cand trageau sagetile puteau penetra armura inamicilor. La aceasta distanta arcasii trageau direct in tinte individuale. Acest lucru era catastrofal pentru inamic daca nu putea raspunde si dispersa rapid trupele de arcasi. Intr-o situatie ideala, arcasii puteau trage in inamic de la distante mari. In situatia in care cavaleria grea ar sarja pentru a dispersa arcasii, propria cavalerie trebuia sa vina, sa sustina si sa asigure apararea propriilor arcasi. Arcasii au fost incurajati si subventionati mai ales de catre englezi care aveau probleme cu recrutarile, mai ales in bataliile purtate pe continent. De obicei, englezii erau depasiti numeric, dupa ce au invatat sa foloseasca arcul mare (longbow) au inceput sa castige luptele. Englezii au inventat si dezvoltat barajul de sageti profitand de distanta mare la care puteau trage cu un arc mare. In loc sa traga in tinte individuale, arcasii englezi trageau de la distanta mai mare la gramada. Arcasii englezi puteau trage 6 sageti pe minut, astfel incat, 3000 de arcasi puteau trage 18000 de sageti intr-o formatiune inamica compacta. Efectul acestui baraj de sageti era devastator pentru inamic. In razboiul de 100 de ani, cavaleria franceza aminteste ca cerul era negru de la numarul mare de sageti si suieratul acestora era infiorator.

Arbaletierii au devenit importanti in armatele continentale, mai ales in fortele profesioniste recrutate de orase. Cu un minim de formare, un arbaletier devenea un soldat eficient. In secolul XIV, apar primele pistoale pe campul de lupta. Cand acestea erau folosite, deveneau mai eficiente si mai puternice in comparatie cu arcurile. Dificultatea folosirii arcasilor in lupta era asigurarea protectiei lor in timp ce trageau. In timp, trupele combinate din arcasi si sulitasi au devenit foarte redutabile pe campul de lupta. Aceste formatiuni mixte au invatat sa lupte impreuna fiind greu de penetrat chiar si de catre cavaleria cea mai bine echipata si disciplinata.

Tactica infanteristilor in Evul Mediu era simpla, trebuia sa se apropie de inamic si sa inceapa sa taie tot ce intalneau in cale, in lupta corp la corp. Francii aruncau in inamic cu toapoarele chiar inainte de lupta efectiva pentru a perturba organizarea trupelor inamice. In general, infanteristii se bazau pe forta, determinarea si ferocitatea cu care isi doreau victoria. Cresterea importantei in lupta a cavaleriei a pus infanteria intr-o eclipsa temporara. Infanteria in timpul Evului Mediu timpuriu era formata din tarani slab echipati si instruiti. Sasii si vikingii au dezvoltat o formatiune de infanterie defensiva aparata de scuturi lungi pentru a forma o bariera. Acest lucru a fost util impotriva cavaleriei si arcasilor.

Infanteria a renascut in tarile cu terenuri accidentate, precum Scotia si Elvetia, unde cavaleria era greu de folosit sau in orasele care au inceput sa se dezvolte. Din necesitate, aceste armate au gasit modalitati eficiente de a inlocui cavaleria si au descoperit ca o forta calare nu se arunca intr-o mare de scuturi si varfuri de lance. Prin urmare, o forta disciplinata de lancieri ar putea opri o cavalerie grea mult mai valoroasa. In Evul Mediu, elvetienii au devenit renumiti pentru lupta cu lancii. Ei au reinventat falanga greaca si au devenit cei mai redutabili in lupta cu lanciile lungi. Raspunsul la lancieri a fost dat de spanioli care au mizat pe artilerie, ce rarea considerabil randurile lancierilor. La sfarsitul Evului Mediu, spaniolii au experimentat si utilizat cu succes formatiuni mixte, formate din lancieri, spadasini si artileristi. Aceasta forta mixta a fost cea mai eficienta forta armata care putea actiona pe orice teren, in orice conditii, atat in aparare cat si in atac.