Cateva gesturi de baza si originea lor

Majoritatea gesturilor de baza ale comunicarii sunt aceleasi in intreaga lume. Cand oamenii sunt fericiti, zambesc, cand sunt tristi sau suparati, se incrunta sau devin posaci. A incuviinta dand din cap inseamna, aproape in mod universal „da” sau o aprobare. Este una din formele inclinarii capului si pare a fi un gest innascut, utilizat si de oamenii nevazatori si surzi. Clatinatul capului intr-o parte si alta pentru a indica un „nu” sau o negare este, de asemenea, universal si se prea poate sa fie un gest deprins imediat dupa nastere. Cand sugarul se satura de lapte incepe sa-si clatine capul la stanga si la dreapta pentru a indeparta sanii mamei. Cand copilasul a mancat deja suficient, intoarce capul intr-o parte si alta pentru a-si impiedica parintii sa-i mai dea de mancare si, astfel, invata repede sa utilizeze gestul clatinatului capului pentru exprimarea dezaprobarii sau a atitudinii sale negative.

Originea evolutiva a unor gesturi poate fi urmarita pana in trecutul nostru animal, primitiv. Scrasnetul dintilor provine din actul atacului si este folosit si astazi de omul modern, sub forma ranjetului sau a altor gesturi ostile, chiar daca acesta nu mai ataca cu dintii. Zambetul a fost initial un gest de avertizare, in timp ce astazi este asociat unor gesturi de exprimare a bucuriei.

Ridicatul din umeri este, de asemenea, un bun exemplu de gest universal, care se utilizeaza pentru a semnala ca o persoana nu stie sau nu intelege despre ce se vorbeste. Este un gest compus, alcatuit din trei parti principale: palmele deschise, umerii ridicati si sprancenele inaltate.

Tot asa cum limbajul verbal difera de la o cultura la alta, si limbajul non-verbal poate fi diferit in diferite culturi. In timp ce un gest poate fi raspandit intr-o cultura data insotit de o interpretare clara, intr-o alta cultura acelasi gest poate fi lipsit de sens sau poate avea un inteles total opus. De exemplu, gestul aprobator din cap la vecinii nostri bulgari inseamna „nu”.